În ultimul timp în fiecare zi m-am gândit și m-am gândit la ce îmi face bine și ce îmi face rău și mi-am dat seama că am un dor nebun de a scrie, de a îmi așterne gândurile pe foaie, de a îmi pun ordine în gânduri, de a mă descoperi, de a influența poate și pe alții mai mult sau mai puțin să se regăsească, să trăiască în esența care îi definește și nu prin perspectiva unei societăți tot mai bolnave.
Da, suntem bolnavi! Suntem toți grav bolnavi …de la lipsă de iubire. Suntem însetați, înfometați, sufocați de lipsa de iubire. Și când zic iubire mă refer la o iubire care ne face să zâmbim, ne face să vibrăm, ne face să împrăștiem și mai multă iubire, ne face să evoluăm, pur și simplu să ne matemorfozăm din omizi în fluturi colorați și plini de viață ce umplu lumea de fericire.
Omul se teme de iubire, se teme de a-și da o șansă de a fi fericit pentru că gândurile lui sunt traume, sunt negative. Gândurile lui văd iubirea ca pe ceva rău, nestatornic, aducător de suferință și neliniște. Atâta timp cât pentru om iubirea reprezintă tot ce e negativ, așa își va crea realitatea….iubirea lui nu va atinge sublimul, nu va atinge frumusețea, nu va atinge fericirea, iertarea, seninătatea….va atinge și va scoate la iveală tot ce mai negativ în el. Își va etala rând pe rând lipsa de iubire prin tot felul de vorbe și de acțiuni care nu pot decât să scoată la iveală traumele. Traumele nu sunt o joacă…toți ne facem „vinovați” fără să vrem de vreuna sau mai multe. Aceste traume ne privează de fapt de iubire, de fericire, de liniște. Ne îmbrăcăm în traume uneri fără să știm de ele și câteodată chiar dacă știm de ele avem impresia că timpul ne-a vindecat, că ne-am debarasat de ele odată cu uitarea. Creierul nostru e un mecanism profund, care stochează în cele mai adânci unghere ale subconștientului tot ce e rău și tot ce e bun….traumele sunt acolo, ne ghidează din subconștient fără ca noi să fim adesea conștienți de ele dar, ele ne ghidează pașii în cele din urmă spre scenarii similare celor din trecut.
Eu, am învățat să-mi cunosc traumele. Am învățat că ele mi-au adus tristețea, mi-au adus neliniștea, mi-au adus toxicitatea, critica, lipsa de respect, mi-au închis gura și mi-au tăiat aripile. Stau adesea la marginea unei prăpăstii…între două lumi – lumea noastră și cea de dincolo și mă gândesc…chiar am venit aici să mă îmbrac în nefericire, chiar am venit aici să rămân sau să plec, ce mă reține, ce mă trezește zi de zi, ce mă face să mă ridic și să merg, de ce viața trebuie să pară un sacrificiu pe care să-l perpetuăm generație de generație, de ce e nevoie de atâtea suflete pustiite pe acest pământ, de ce e nevoie de atâtea corpuri care deși trăiesc, respiră par de fapt lipsite de esență și de viață…sunt multe de ce-uri fără răspuns…
De ce?….câți nu ne-am pus întrebarea asta în diverse contexte ale vieții. De ce?….câți am găsit răspunsul la întrebare. De ce? Uneori poate nu găsim răspunsul pentru că e prea greu să-l ducem, uneori poate îl găsim și avem parte de șocul cel mai mare, uneori poate răspunsul e prea mare și prea mult ca să-l ducem. Un lucru e cert sunt „de ce”-uri la care nu vom găsi niciodată un răspuns și „de ce”-uri la care dacă îl găsim se presupune că ne va călăuzi spre evoluție, spre vindecare, spre iertare, spre fericire, spre iubire.
Povestea mea este că dinainte de a mă fi născut am luptat. Încă din pântecele mamei am luptat să supraviețuiesc. Corpul ei mă refuza și căuta să mă abandoneze, pentru corpul ei eram un inamic, un intrus care îi făcea rău. Îmi amintesc poveștile astea așa cum mi s-a spus. Când m-am născut eram vânătă, veneam de pe front…veneam dintr-un mediu unde am dus timp de 9 luni o adevărată bătălie de a rămâne….trauma era deja acolo, formată în subconștient. Acestei traume îi zice – frica de abandon – așa am mers prin viață alături de oameni care au venit în viața mea și au poposit puțin, unii au sădit o floare, alții au sădit un junghi…toate au ajuns în subconștient. Unele întâmplări au fost uitate, altele au rămas acolo ca etalon și mi-au creat o percepție eronată în principiu despre mine și despre cine sunt eu. Pe lângă frica de abandon s-au mai adăugat altele…tot conectate între ele. Dar, nu e vorba doar despre mine, e vorba și despre oamenii pe care-i întâlnesc, oameni care mi-au dat senzația că eu sunt un nimeni pe lângă cine sunt ei, că eu sunt prea puțin valoroasă ca să fiu ascultată, de respect ce să mai zic, oameni care mi-au micșorat din lumină doar pentru a se simți ei bine, oameni care mi-au aruncat vorbe după ce le servisem deja ce trebuia să servesc și apoi căutau să se absolvă de orice datorie fie ea și morală, despre oameni care mi-au închis gura cum am îndrăznit și eu să vorbesc despre problemele mele…problemele mele erau net inferioare problemelor lor, eu eram net inferioară lor, îmi servisem scopul în a-i asculta, vindeca, ajuta apoi brusc nu mai eram buni, brusc îi trăgeam în jos cu negativitatea noastrăpe care tot ei o aduseseră în viața noastră. Acești vampiri, nu oameni…știu doar să ia, nu și să dea…ei și problemele lor sunt net superioare tuturor, ei pretind ca lumea să se plece în fața lor, să-i asculte, să le satisfacă nevoile, să se transforme în ceea ce caută ei, ei pretind că totul li se cuvine lor, ei cer de la alții să aibă anumite calități de care ei nici măcar nu dispun și nici nu lucrează ca să dispună de ele, ei caută în oameni pe mama și pe tata care nu i-au iubit sănătos, care nu i-au tratat ca pe adulți și nu i-au responsabilizat ca pe adulți.
Când cauți o relație dar pretinzi ca un bărbat să se comporte ca un tată, când cauți o relație dar pretinzi ca o femeie să se comporte ca o mamă…cam trebuie să te întrebi la rândul tău cât de defect ești. Ce traume ascunzi acolo de ai această nevoie mai mult sau mai puțin incestuală?
Când cauți o relație dar ești incapabil sau incapabilă să îți asculți partenerul sau partenera…ce traume ascunzi acolo?
Când cauți o relație și o găsești dar ai pretenția să-l faci pe omul de lângă tine să se schimbe….ce traumă ascunzi acolo?
Când cauți o relație dar ești incapabil sau incapabilă să respecți pe omul de lângă tine…ce traumă se ascunde acolo?
Când cauți o relație dar joci jocuri toxice (azi vorbesc, mâine nu vorbești, azi am timp, mâine nu am timp)…ce traumă se ascunde acolo?
Când cauți o relație dar, simți nevoia constant să îți tratezi partenerul sau partenera drept inferior sau inferioară…ce traumă se ascunde acolo?
Când cauți o relație dar, fugi la prima problemă apărută, primul gest sau cuvânt spus greșit…ce traumă se ascunde acolo?
Și aș putea să continui lista pentru că îmi cunosc și vă cunosc tiparele! Voi nu veniți nici în relațiile de iubire sau de prietenie cu ceva bun, ci cu toxicitate, cu pretenții, cu aere de superioritate. Le știrbiți altora din valoare, din fericire doar pentru a vă simți voi mai mari, nu știți să îi respectați și iubiți pe alții pentru că în definitiv nu vp iubiți și respectați nici măcar pe voi…îi traumatizați pe alții, pentru că și voi ați fost traumatizați de alții și vreți să păstrați acest cerc vicios și nesănătos. Voi nu vreți să vă vindecați ci doar să vă prefaceți că sunteți vindecați ascunzând sub preș totul.
Și vă spun eu ce e ok și ce nu e ok, ca de la om la om, ca de la traumă la traumă…
E ok să nu fie tot timpul „soare”, e ok să fie și furtuni
E ok să ai o zi proastă și să arăți că ești om, nu stâlp.
E ok să ai o zi proastă și să nu te prefaci că ești total pozitiv sau pozitivă.
E ok să nu îți placă de cineva și să i-o zici.
E ok să te iubești pe tine și să o arăți, nu mai e ok când iubirea de sine devine pur și simplu egoism.
E ok să ai încredere debordantă în tine, nu mai e ok când te îmbraci în aroganță/
E ok să pretinzi respect dar, să îl și dai.
E ok să îți dorești să fii ascultat sau ascultată, dar măcar să dispui și tu de această capacitate.
E ok să ai probleme tot la fel cum e ok ca și cei din jurul tău să le aibă.
E ok să ai un umăr pe care să plângi, dar nu mai e ok ca după ce te-ai folosit de acel umăr să îi întorci spatele când poate și acel umăr ajunge în aceeași ipostază.
E ok să asculți și să fii ascultat, fără să fie necesare păreri și gânduri.
E ok să te bucuri de reușita altuia fără invidie și fără să i-o știrbești.
Sunt multe lucruri ok pe care le putem face și le putem spune pentru a-i face pe alții fericiți și implicit pentru a ne face pe noi fericiți.
Un om cu adevărat puternic, îi ridică și pe alții. Un om cu adevărat puternic, se respectă și arată că are capacitatea de a-i respecta și pe alții. Un adevărat om puternic se vindecă și îi ajută și pe alții să se vindece.
Și ar mai fi multe de spus…infinit de multe….dar pe moment închei aici.
Semnat …un om în căutarea vindecării sufletului propriu, sufletelor pe care le întâlnește…
mmirajes.wordpress.com 